„Neconvenţional” este un mod bun de a descrie cariera lui Bobby McFerrin. Cei obişnuţi cu spectacolele lui McFerrin ca dirijor sau solist ştiu că fiecare din ele este un eveniment unic de la care nu ştii la ce să te aştepţi.

Bobby McFerrin este unul din miracolele naturii în domeniul muzicii. Câştigător a 10 premii Grammy este unul din cei mai cunoscuţi vocali care inovează şi improvizează, creatorul unuia din cele mai populare cântece ale sfarşitului secolului 20 şi un pasionat profesor de muzică. Albumele sale s-au vândut în peste 20 de milioane de copii, iar colaborările sale cu Yo-Yo Ma, Chick Corea, Filarmonica din Viena şi Herbie Hancock l-au numit atât ambasadorul muzicii clasice, cât şi al jazz-ului. Dar munca sa depăşeşte graniţele muzicii: a lucrat cu actorul Jack Nicholson, cu dansatorul Savion Glover, comedianţii Robin Williams şi Billy Crystal şi cu publicuri din toata lumea.

Cu o gamă de 4 octave şi o arie vastă de tehnici vocale McFerrin nu este doar cântăreţ este omul care a renăscut muzica, un explorator al vocii care a combinat jazz, folk şi o multitudine de influenţe muzicale din toată lumea – cor, acappella şi muzică clasică – cu propriile ingrediente. Ca dirijor este capabil să audă orchestral şi cu acest dar a extins cântatul mult peste imaginaţia multora. Poate cânta vocal părţi inspirate de trompetă din opera jazz Round Midnight sau poate să interpreteze părti de flaut şi violoncel dinn operele lui Fauré şi Vivaldi sau pur şi simplu să creeze noi lumi de sunete.

S-a născut la New York în 1950 din părinţi cântăreţi de operă. Robert McFerring Sr. a fost primul solist African-American la Opera Metropolis. Familia sa s-a mutat la Hollywood în 1958 când McFerrin Sr. a fost angajat să fie vocea lui Sidney Poitier în filmul “Porgy and Bess”. Prima dragoste a lui McFerrin a fost clarinetul, dar a trecut la pian când a trebuit să poarte aparat dentar. În adolescenţă şi-a dorit, de asemenea, să fie preot, dar şi această dorinţă a fost amânată când n-a mai putut nega că muzica îi curge prin vene. În liceu a performat în cvartetul Bobby Mack urmat de un turneu de-a lungul ţării cu Ice Follies şi rolul de pianist într-o trupă lounge.

În 1977 McFerrin a decis să iasă din spatele pianului pentru a-şi testa calităţile vocale şi în 1978 a început să cânte cu grupul Astral Project în New Orleans, iar apoi a fost în turneu cu legendarul cântăret de jazz Jon Hendricks. A întalnit-o şi pe cântăreaţa de jazz Linda Goldstein, care i-a fost manager şi deseori producător din 1979. Inspiraţi de concertele de improvizaţie solo ale pianistului Keith Jarrett, McFerrin şi Goldstein au conspirat să-şi dezvolte o cariera de solist. Asta a fost o adevărată provocare în acele vremuri când trebuia să atingi anumite aşteptări în carieră. Bill Cosby i-a aranjat concertul din 1980 de la Playboy Jazz Festival şi un an mai târziu McFerrin a avut o apariţie triumfătoare la Kool Jazz Festival în New York. La scurt timp McFerrin a lansat primul album, în timp ce lucra la împlinirea ţelului de a avea concerte solo total improvizate. În 1983 a avut primul turneu în Europa ca solist neacompaniat şi fără niciun material pregătit înainte. Publicurile au fost dezorientate la început, dar apoi au fost uimite. Înregistrările acelor concerte au fost transformate în albumul The Voice, un reper care a servit ca probă a apariţiei unui talent muzical major, pe care germanii l-au numit „Stimmwunder” adică „vocea minune”.

De-a lungul anilor ’80 McFerrin a continuat să-şi dezvolte uimitoarele improvizaţii solo şi interacţiunile cu publicul. Cu un simţ al timpului ca un comediant, cu tendinţe caraghioase de neoprit şi o dragoste molipsitoare pentru orice gen de muzică McFerrin a creat un nou tip de concert – nu doar o „reprezentaţie”, ci o dăruire şi celebrare comuna a muzicii. În acealaşi timp a pornit numeroase colaborări, câştigând primul Grammy în 1985 pentru „Another Night in Tunisia” cu Manhattan Transfer. Următoarele premii Grammy au venit pentru „Round Midnight” al lui Bernard Tavernier şi „How The Rhinoceros Got His Skin” cu Jack Nicholson în 1987.

Din 1988 a mers cu concertele de improvizaţie de la Hollywood Bowl, pana la Carnegie Hall şi la sălile de concerte din Europa şi Asia, astfel consolidându-şi reputaţia de fenomen muzical. Atunci a lansat albumul „Simple Pleasures” ca un omagiu pentru muzica anilor ’60. Un cantec vesel creat spontan în studioul de înregistrări a devenit fenomenalul hit „Don’t Worry, Be Happy”. Simple Pleasures a fost nominalizat la albumul anului în 1988 pentru premiile Grammy, în timp ce „Don’t Worry, Be Happy” a câştigat atât premiul pentru Înregistrarea Anului cât şi pentru Cântecul Anului. Ar putea fi numit foarte bine şi cântecul deceniului întrucât a fost pe primul loc în topurile pop din aproape toate ţările lumii.

Datorită celebrităţii apărute pe nepregatite în mijlocul carierei sale înfloritoare bazată pe experimente vocale solo, Bobby McFerrin pare să fi schimbat brusc instrumentele. În loc să accepte numeroasele oferte pentru concerte şi evenimente aduse de popularitatea bruscă a decis să înceapă un studiu serios de dirijor, incluzând şi lecţii cu Leonard Bernstein, Gustav Meier şi Seiji Ozawa. Entuziasmul, bucuria molipsitoare şi virtuozitatea care-i caracterizează reprezentaţiile solo au făcut din McFerrin un dirijor de succes şi în lumea muzicii clasice. În 1990, la aniversarea celor 40 de ani i s-a oferit ocazia să dirijeze Orchestra Simfoniei din San Francisco. Atunci a înregistrat Hush, cu prietenul său, celebrul violoncelist Yo-Yo Ma, care a stat în topurile Billboard clasic timp de peste doi ani. Până în 1994 McFerrin a fost numit director de creaţie la Orchestra de Camera St. Paul şi a lansat albumul „Paper Music”, apreciată colecţie de melodii clasice care au marcat primele sale înregistrări ca dirijor. De atunci a colaborat des cu Orchestra Simfoniei din Chicago, Orchestra din Cleveland, Filarmonica din New York, Orchestra din Philadelphia, Orchestra Leipzig Gewandhaus şi Filarmonica din Viena pe care a condus-o cel mai recent în turneul european din 2003.

În ultimii ani a combinat dragostea pentru improvizaţie cu calităţile de dirijor lărgindu-şi concertele vocale la grupuri mai mari de cântăreţi – instruiţi sau nu. Concerete solo ale lui McFerrin mereu au inclus participarea publicului. McFerrin vede asta ca pe un proces de colaborare original de a face muzică pe moment. A dezvoltat această ideea şi pentru lucrări mai sofisticate cu grupul său vocal, Voicestra, pe albumele Medicine Music şi Circlesongs şi pentru un viitor proiect de lucrări corale în colaborare cu compozitorul Roger Treece

Inainte de Bobby McFerrin ideea unei cariere de solist de improvizaţie ar fi fost de neimaginat. Acum criticii în mod curent laudă noii solişti talentaţi cu termeni ca „viitorul Bobby McFerrin”. Dar Bobby McFerrin este unul singur care în timpul carierei sale a fost subiectul unui profil „60 Minutes”, al unei întregi ediţii „Nightline” a lui Ted Koppel şi al unui amplu documentar al Bravo Channel. Îşi menţine cariera dubla de dirijor şi solist şi continuă să aducă copiilor muzica în concertele sale improvizate sau în programele sale orchestrale. În ciuda atâtor activităţi cea mai mare ambiţie a sa este să-şi petreacă cât mai mult timp posibil acasă cu soţia sa, Debbie, cu care este căsătorit de peste 25 de ani şi cu cei trei copii ai lor.

„Neconvenţional” este un mod bun de a descrie cariera lui Bobby McFerrin. Cei obişnuiţi cu spectacolele lui McFerrin ca dirijor sau vocal ştiu că fiecare din ele este un eveniment unic de la care nu ştii la ce să te aştepţi. Este acel artist rar care are abilitatea de a ajunge dincolo de genurile şi stereotipurile muzicale pentru un sunet care este în totalitate al lui. Ca unul din primii protectori ai bogatei moşteniri muzicale rămâne în avangardă cu muzica sa naturală, frumoasă şi fără vârstă, care transcede toate graniţele şi îmbrăţişează toate culturile.