Pentru fanii care aşteptau cu nerăbdare concertele lui Michael Jackson de la Londra, anunţate ca fiind cele mai spectaculoase showuri puse vreodată în scenă de marele idol pop, moartea megastarului a însemnat o dublă dezamăgire. Cu toate astea, Kenny Ortega, împreună cu echipa sa regizorală, au reuşit să ofere milioanelor de oameni un premiu de consolare – documentarul This Is It, o compilaţie de filmări backstage care nu era programată să vadă lumina zilei până la momentul decesului neaşteptat.

Filmul oferă o viziune fascinantă asupra întregului ritual de pregătire pe care Jackson îl desfăşura înaintea fiecărui concert de amploare. Criticii n-au primit prea bine această iniţiativă regizorală, mai mult din cauza faptului că, nefiind gândit ca un film de sine stătător, documentarul muzical nu beneficiază de o continuitate firească a scenelor, iar totul pare a fi un mare puzzle făcut în grabă pentru a nu mări şi mai mult suspansul fanilor. Chiar şi-aşa, This Is It reuşeşte să ofere privitorilor o imagine de ansamblu asupra nivelului de implicare si pasiune al lui Jackson, fără de care n-ar fi ajuns niciodată la statutul de idol.

Ca de început de an, v-am pregătit ceva lejer, de sezon. Cum retrospectivele pe 2009 continuă să curgă chiar şi la o săptămână după trecerea în 2010, nu scăpăm de ele nici aici, la Live World. Astăzi vedem ce a însemnat anul 2009 pentru cea mai profitabilă industrie a muzicii internaţionale - concertele live.

Sursa poza

Pe 25 octombrie, U2 aveau să facă încă un pas spre cucerirea muzicală a internetului. Concertul din acea duminică, de la Pasadena Rose Bowl din California, a fost transmis live pe YouTube. Formaţia îşi dorea de mult timp să ofere experienţa unui concert live şi celor mai puţin norocoşi, care fie n-au apucat un bilet sau n-au avut şansa ca U2 să le includă ţara pe lista turneului 360°. Parteneriatul cu faimoasa platformă de video sharing a însemnat stabilirea unui nou record de vizitatori, de peste 10 milioane de unici. Practic, întreg turneul 360° al formaţiei U2 merită un loc în topul celor mai bune concerte ale anului, dar această inovaţie face ca show-ul din Pasadena să ocupe un loc mai special.

După zvonurile care au tot circulat anul acesta, referitoare la plecarea lui Steven Tyler de la Aerosmith, frontmanul formaţiei a avut o apariţie-surpriză în cadrul concertului solo al colegului său, Joe Perry. Pe 10 noiembrie, la New York, Tyler i-a uimit pe cei adunaţi acolo atunci când a ieşit pe scenă şi s-a adresat publicului: "Vreau ca New York să ştie că nu părăsesc Aerosmith". Tyler nu s-a sfiit să-i spună colegului său că, deşi Perry este "un om foarte colorat," el, Steve Tyler, este "curcubeul însuşi". Cu micul discurs terminat, formaţia a început să cânte "Walk This Way",  ca dovadă suplimentară a faptului că 2009 nu avea să fie anul despărţirii Aerosmith.

La începutul anului, o veste bună a venit din partea Madonnei pentru toţi fanii ei din Europa. Diva pop a confirmat faptul că va extinde turneul Sticky & Sweet pentru toţi cei care nu au avut ocazia de a o vedea pe scenă în 2008. Vara Madonnei a fost, într-adevăr, plină de concerte care au adunat milioane de fani în toată Europa. Turneul Sticky & Sweet nu a ocolit nici Bucureştiul, iar echipa  InConcert.ro nu putea rata o asemenea ocazie. Pe 26 august, în Parcul Izvor, românii au fost martorii unui spectacol de care s-a vorbit multă vreme. Cititi recenzia noastra aici.

Pentru Coldplay, 2009 a însemnat anul în care au susţinut cel de-al treilea turneu important din carieră - Viva la Vida. Băieţii şi-au promovat cel de-al patrulea album de studio în cele mai importante capitale ale lumii. Cei patru au avut parte şi de nişte formaţii şi cântăreţi speciali în deschidere, care au dublat de cele mai multe ori interesul fanilor pentru eveniment: Duffy, Elbow, White Lies, The Flaming Lips, Snow Patrol sau Lily Allen. Deşi în septembrie 2009 părea că turneul celor de la Coldplay a luat sfârşit, britanicii vor mai susţine încă 7 concerte în America Latină la începutul lui 2010. (Sursa poza Chris Martin)

Pe 27 noiembrie a început turneul celei mai apreciate artiste din 2009 - Lady Gaga. "The Monster Ball Tour" a beneficiat de o impresionantă desfăşurare de forţe şi de performanţe de cele mai multe ori şocante prin extravaganţele artistei şi echipei din spatele ei. A fost un turneu pompos şi extrem de teatral, care a atras atât critici pozitive, cât şi negative, iar nu de puţine ori Lady Gaga a fost acuzată că încearcă să imite şi chiar să surclaseze turneul altei dive pop - Madonna.

Un alt turneu despre care s-a vorbit mult în 2009 a fost cel al formaţiei Nine Inch Nails, "Wave Goodbye". A fost anunţat ca fiind ultimul turneu din cariera trupei şi a cuprins, de-a lungul întregului an, Australia, Noua Zeelandă, America, Asia şi Europa. În America, turneul a fost denumit NIN|JA, după iniţialele celor de la Nine Inch Nails şi Jane's Addiction, care l-au însoţit în acea perioadă pe Trent Reznor pe scenă. Din fericire, ultimul turneu Nine Inch Nails nu i-a ocolit pe fanii din România şi, deşi mult mai puţin spectaculos decât spectacolele din alte ţări, cel de la CokeLive Peninsula a fost unul dintre cele mai bune concerte ale anului din România. Recenzia  InConcert.ro aici.

Pe 8 februarie, în cadrul ceremoniei de la premiile Grammy, membrii Blink-182 au apărut împreună pe scenă pentru prima oară din 2004. După cum era de aşteptat, revenirea celor trei a fost marcată de un turneu american care a durat aproape 3 luni şi în cadrul căruia au cântat alături de Weezer şi Fall Out Boy. După succesul din vară, formaţia a dat o nouă veste bună fanilor, chiar în preajma Crăciunului. În vara lui 2010, activitatea Blink-182 va continua în Europa cu un turneu care va promova, cel mai probabil, un nou album.

Sursa poza AC/DC.

Un proiect ambiţios de turneu au avut şi cei de la AC/DC. "Black Ice World Tour" a început la sfârşitul lui 2008, a continuat pe tot parcursul lui 2009 şi nu se va opri nici în 2010, când în sfârşit formaţia australiană va poposi şi în România. Mai multe detalii aici. Până în prezent au avut loc 161 de concerte în întreaga lume, toate centrându-se în jurul celui mai noi album, "Black Ice", dar fără a exclude melodiile care i-au consacrat pe cei de la AC/DC.

A fost un an extrem de bun din punct de vedere muzical, plin de performanţe care vor rămâne mult timp de acum încolo în memoria colectivă. Cu toate astea, 2010 se anunţă şi mai spectaculos, iar după ce am tras linie şi am făcut socotelile pe 2009, nu avem decât să ne încredem în cei care afirmă că 2010 va fi un an muzical memorabil.

Cu siguranță că printre cele mai populare activități de Crăciun se numără vizionatul filmelor cu tematică specifică. Pentru că astăzi este ziua de Crăciun și suntem siguri că nu mulți dintre voi se vor aventura afară, la plimbări, InConcert.ro vă sfătuiește să rămâneți în case, la căldură, și să vă uitați la un film care îmbină perfect Crăciunul și muzica: White Christmas.

Era imposibil ca un cântec atât de popular cum este White Christmas să nu incite pe cineva la a face un întreg film în jurul lui. Produs în 1954 de Technicolor, filmul este un musical cu Bing Crosby și Danny Kaye. E povestea a doi prieteni din armată care decid să formeze un „song-and-dance act”. În preajma Crăciunului, prietenii cunosc două surori care fac și ele parte dintr-o astfel de formație, iar de aici pornesc o serie de aventuri romantice. Fiind un musical, White Christmas abundă de cântece scrise de Irving Berlin și interpretate de actorii din rolurile principale.

Filmul a primit critici variate de-a lungul vremii, cei mai mulți comentatori acuzându-l ca fiind plin de clișee. Și totuși, în preajma Crăciunului, ce film cu un asemenea subiect nu folosește clișee? White Christmas trebuie vizionat ca atare – un „feel-good movie” care îmbină o poveste romantică de Crăciun cu performanțe muzicale care au devenit clasice de-a lungul timpului.

Despre U2 s-au scris şi se vor mai scrie multe. La Live World, despre U2 se scrie pentru că este formaţia care a fost subiectul primului film-concert 3D. Evident, este vorba despre U2 3D, care a rulat şi în cinematografele româneşti începând cu luna februarie a acestui an. Pentru cei care au ratat experienţa cinematografică, lucrurile stau cam aşa: un concert U2 din America Latină, din cadrul turneului Vertigo din 2006, 14 melodii prin care se ascund la tot pasul mesaje politice şi manifeste de tot felul şi, bineînţeles, nelipsitul Bono, cu aceeaşi energie molipsitoare, dar cu mult, mult mai aproape de scenă.

Filmul care prezintă concertul din Buenos Aires începe din backstage, de unde se văd fanii întârziaţi grăbindu-se să prindă un loc cât mai aproape. După ce porţile se închid, frenezia se opreşte pentru câteva momente, suficient de mult încât să-i permită lui Bono să-şi facă intrarea şi să stârnească ţipetele întregii mulţimi. Începe cu Vertigo şi continuă, în ordine, cu Beautiful Day, New Year’s Day, Sometimes You Can’t Make It On Your Own, Love and Peace or Else, Sunday Bloody Sunday, Bullet the Blue Sky, Miss Sarajevo, Pride (In The Name of Love), Where The Streets Have No Name şi One, pentru a reveni la bis cu The Fly şi mult-aşteptata With Or Without You. Dacă Sunday Bloody Sunday se aude pe fundalul unui ecran imens, plin de simboluri religioase, Miss Sarajevo vine însoţită de un pasaj din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Sunt poate cele mai impresionante momente din întreg concertul, deşi toate melodiile cântate de Bono sunt, într-un fel sau altul, acompaniate de cuvinte şi imagini puternice care rulează pe ecranul imens din spatele scenei.

Se spune că dintre toate cronicile acestui film, 92% sunt cronici pozitive, care laudă atât efortul echipei de producţie, cât şi performanţele formaţiei în sine. Desigur, întotdeauna vor exista cârcotaşi care spun că efectele 3D au fost de mii de ori mai reuşite decât prestaţia celor de la U2, dar astfel de remarci pălesc în faţa cifrelor impresionante înregistrate de U2 3D la apariţia în cinematografele din toată lumea. De la distanţă egală dintre tabăra care îl ridică pe Bono la rang de idol şi cea care susţine că nu există nimic original în fenomenul U2, risc să afirm că formaţia irlandeză a fost o alegere excelentă pentru un film de acest gen, poate chiar printre singurele care reuşesc să producă atâta energie pe scenă, demnă de a fi transpusă în format 3D.

Live Forever: The Rise and Fall of Britpop. Un titlu care promite să ilustreze suişurile şi coborâşurile unui gen muzical care ne-a afectat pe toţi la un moment dat – fie obsesiv, din pură plăcere muzicală, fie la fel de obsesiv, din încăpăţânarea oamenilor de radio de a umple frecvenţele cu sunete produse în ţara de unde vin ploile. Şi totuşi, pentru cunoscătorul de rând, titlul dă de gol intenţia adevărată de la primele două cuvinte. Corect, este un documentar muzical despre istoria acestui gen, dar regizorul John Dower îşi alege de la bun început formaţia despre care el crede că reprezintă cel mai bine britpopul – Oasis. Asta probabil pentru că frontmanii Oasis nu s-au dat niciodată în lături de la a afirma că sunt la fel de mari, dacă nu chiar mai mari decât Beatles. Şi a existat, într-adevăr, o perioadă în care afirmaţia ar fi putut foarte bine să fie adevărată – anii ‘90, anii de glorie ai britpopului, pe care documentarul Live Forever încearcă să-i prezinte cu bune şi cu rele.

De-a lungul celor 82 de minute, filmul spune povestea a trei mari formaţii care au cucerit lumea, pornind din diferite colţuri ale Marii Britanii: Oasis, Blur şi Pulp. Totuşi, nu numai acestea fac parte din amploarea curentului britpop, iar regizorul reuşeşte destul de bine să arate şi influenţa altor formaţii, cum ar fi Massive Attack sau Stone Roses. Departe de a fi o documentare pur muzicală a fenomenului, Live Forever reuneşte şi părerile acestor simpli oameni deveniţi idoli peste noapte despre moda, politica şi arta acelor vremuri înfloritoare pentru cultura britanică.

Despre Blur aflăm mai multe de la Damon Albarn, care lasă la o parte modestia atunci când afirmă că el a dat startul adevăratei mișcări britpop. Afirmația, concepută mai mult ca sigur ca o mică înțepătură la adresa eternilor rivali de la Oasis, are totuși un sâmbure de adevăr. Blur au fost primii care au reușit să facă trecerea de la o formație de adolescenți cool la un grup de oameni serioși și pasionați de muzica lor. Oscilând la început între aspirațiile lor pur artistice și realizarea că proiectul lor le-ar putea aduce profit, cei patru au dat până la urmă curs valului comercial și s-au făcut cunoscuți scenei muzicale britanice, păstrând totuși acel entuziasm specific tinerilor artiști. Au scos melodii și albume care i-au propulsat în topuri și i-au făcut cunoscuți lumii întregi, urmate de alte melodii și albume care le-au adus critici severe. Cu toate astea, orice fel de publicitate a fost publicitate bună pentru Blur, dovada fiind faptul că până în ziua de azi, formația este considerată un exponent de bază al genului britpop.

Avându-i pe cei de la Blur drept exemplu, după 1994 au început să scoată capul la lumină și alte formații. După sinuciderea lui Kurt Cobain, muzica americană fusese lăsată pe mâinile celor de la Alice in Chains, Smashing Pumpkins, Green Day, Red Hot Chili Peppers, Soundgarden și Stone Temple Pilots, astfel că influența de peste ocean a devenit mult mai ușor de învins. Ziarele și revistele au început să audă mai multe despre noua mișcare muzicală, care era însoțită peste tot și de o nouă modă vestimentară.

Mijlocul anilor ‘90 a însemnat confruntarea decisivă dintre cele două mari puteri muzicale ale vremii – Oasis și Blur. Bătălia s-a dus atât în topuri, cât și în declarațiile făcute de Albarn și frații Gallagher. Fiecare single scos de către una dintre formații era contracarat de un nou single al celeilalte, într-o încercare disperată de a-și depăși adversarii. Până la urmă, se aplică vechea zicală: „Când doi se bat, al treilea câștigă”, asta pentru că în tot acest timp în care oamenii se întrebau „Blur sau Oasis?”, răspunsul corect venea din topurile muzicale: Pulp. Pe fondul certurilor dintre mai marii vremii s-a ridicat o formație condusă de Jarvis Cocker, un cântăreț timid și ușor speriat de tot acest mecanism al celebrității.

Muzică bună, declarații uimitoare și conflict – ingredientele perfecte pentru o poveste de succes despre care v-am spus deja prea multe. Vă las să o descoperiți în întregime singuri. Vă mai spun doar că este o poveste unviversală, ce poate fi aplicată oricărui gen muzical al oricărei perioade, asta pentru că toate poveştile de acest gen au ca protagonişti idolii, influenţa asupra culturii şi, inevitabil, căderea de pe piedestal.

Sursa poze: www.thefastertimes.com si www.totallydublin.ie

Mi-e greu să cred că mai există astăzi mulți oameni care să nu fi auzit de islandezii de la Sigur Rós. Fie și prin intermediul unei singure melodii, arhicunoscuta Hoppipolla, majoritatea am făcut deja cunoștință cu această muzica ciudată, cu versuri de neînțeles, dar plină de grandoarea și triumful sugerate atât de bine de instrumental și de vocea solistului. Cei patru membri ai grupului de post-rock nu s-au limitat la forma clasică de discografie – albumele de studio – și au scos pe piață, în 2007, DVD-ul Heima, un documentar muzical despre turneul de promovare al albumului lor, Takk.

În islandeză, Heima înseamnă acasă. Și pe bună dreptate, căci concertele susținute de Sigur Rós în cadrul acelui turneu au reprezentat întoarcerea celor patru la locul lor de baștină. Filmul documentar prezintă două mari concerte în aer liber, unul la Reykjavik și altul la Asbyrgi, dar și opt alte recitaluri susținute în locații mai mici sau cu public mai restrâns, de la cafenele, fabrici și orașe părăsite și până la decorul natural al Islandei. Întregul turneu a garantat accesul liber oricui în cadrul oricărui concert, astfel că, aflându-te în Islanda în acea perioadă și vizitând atracțiile naturale ale țării, puteai fi surprins oricând de un grup de oameni care își așază instrumentele și încep să cânte în natură. Ăsta a fost și cazul multor turiști, după cum se poate observa în documentar.

Heima a reușit să mai spulbere puțin din misterul și timiditatea după care se ascundeau cei de la Sigur Rós. Îi putem vedea jucându-se cu instrumentele lor muzicale, plimbându-se prin țara în care s-au născut și povestind cu multă modestie despre ei și despre originile lor. Este o odă închinată țării, naturii și oamenilor simpli din Islanda. Heima este o producție 100% islandeză. Orice altă echipă de producători ar fi reușit probabil să strice din magia și misterul pe care, deși cei de la Sigur Rós încearcă să le mai diminueze pentru a se face înțeleși de un public mai numeros, sunt ingredientele esențiale ale muzicii și farmecului lor nordic.

La prima mențiune, Abbey Road nu trădează nimic mai mult decât o stradă dintr-un cartier londonez. Pentru pasionații de muzică însă, numele are o importanță mult mai mare. Cei care au făcut această denumire cunoscută lumii întregi sunt cei de la Beatles, care au înregistrat cea mai mare parte a discografiei lor într-un studio aflat pe strada cu pricina. Albumul lor din 1969 se numește chiar așa (Abbey Road) și imediat după aceasta, în 1970, și studioul muzical a adoptat aceeași denumire. Coperta albumului lor, devenită un icon în lumea muzicii, îi înfățișează pe Lenon, McCartney, Starr și Harrison traversând strada pe care se află studioul lor, pe o trecere de pietoni care a devenit loc de pelerinaj pentru toți fanii Beatles aflați la Londra. Chiar dacă mania Beatles s-a mai domolit astăzi, Abbey Road nu a dispărut de pe harta muzicală. Se spune că orice artist adevărat trebuie să înregistreze măcar un material în acest studio care reprezintă și astăzi un etalon poate prea subiectiv al calității.

În 2006, Michael Gleason și Peter Van Hooke s-au gândit să transforme această afacere profitabilă într-una cu și mai mult succes. Așa s-a născut Live from Abbey Road, un documentar muzical care are în prezent două sezoane, a câte 12 episoade fiecare. Această serie de mini-concerte înregistrate live în studio se remarcă prin faptul că nu are un format de emisiune, cu moderator și public. Scopul producătorilor a fost acela de a înregistra și filma niște recitaluri care arată ca niște scurt metraje și sună la fel ca pe disc – dacă nu și mai bine. Și au reușit chiar mai mult decât atât.

Dacă până acum, la Live World, am vorbit despre concerte şi formaţii cunoscute în întreaga lume (Woodstock, Nirvana), astăzi v-am pregătit ceva mai puţin obişnuit. Vă pot spune că trupa care face obiectul acestul articol s-a format în 1974, în New York; că patru dintre albumele lor au apărut în lista revistei Rolling Stone cu cele mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor; că au colaborat ani buni cu faimosul Brian Eno; că în 1991, cei patru membri au decis să se despartă dar că au revenit pe scenă de câteva ori până acum. Şi chiar dacă v-am spus toate astea, numele formației are slabe şanse să apară în mintea cuiva. Mai încercăm o ghicitoare.

Nici acum? Ei bine, e vorba despre cei de la Talking Heads, iar domnul din poză este nimeni altul decât David Byrne, vocalistul, membrul fondator şi compozitorul principal al formaţiei. Palmaresul său e impresionant şi include, printre altele, premii Grammy, Oscar şi Golden Awards. După o prezentare ca asta, nimeni n-ar avea vreo îndoială că într-adevăr este vorba despre un om foarte talentat. Ce-a făcut el, totuși, alături de formaţia sa, pentru a merita un loc în topul celor mai faimoase prestaţii muzicale din lume? A făcut un documentar muzical menit să promoveze albumul Stop Making Sense, proaspăt lansat în acea perioadă. Stop Making Sense, căci aşa se numeşte şi filmul muzical, este practic o compilație între mai multe concerte Talking Heads.