Pentru fanele Grimus săptămâna destinată femeii a început mai devreme, pe 27 februarie în Clubul Ţăranului. Iar ca să fie întreagă, cu început şi sfârşit, s-a încheiat pe 7 spre 8 martie cu un concert în Club Fabrica.
Ambele concerte au fost deschise de câte o trupă invitată. Dacă la Clubul Ţăranului au fost prezenţi Toulouse Lautrec, o trupă nouă, dar care treptat se impune printre cele mai vechi şi mai cunoscute, în Fabrica au cântat alături de Les Elephants Bizarres, care pentru mulţi nu mai au nevoie de nicio descriere.
Toulouse Lautrec, o trupă cu aer bucureşteano-pariziano-londonezo-berlinez, care a reuşit să-i îmbie la o stare de bine pe cei prezenţi la Clubul Ţăranului cu piese în franceză şi engleză, într-un stil indie-rock cu ritmuri retro pe alocuri.
Les Elephants Bizarres merg pe aceleaşi linii indie. Deşi abia întorşi dintr-o călătorie cu distracţie şi peripeţii la Galaţi, pe scenă au părut mai energici ca niciodată. Timp de o oră au dansat, au sărit şi s-au simţit bine, ceea ce s-a transmis şi către publicul care bineînţeles că nu putea sta locului. În ritmuri bizare şi fiecare în stilul lui s-a dansat pe:
Intro The Boys Ugly Ballerina CD’s Have No Fear The Adventure Blue Street Mushroom Girl Elephant Man Dancing Shoes Dark Kitties Down The Stream Carrot Top (Johnny) Brasil Hello Says The Devil – melodie al cărei videoclip va apărea în curând.
Într-o singură săptămână Grimus a susţinut două concerte în Bucureşti. Este mai mult decât ne-au obişnuit, însă niciodată nu este prea mult.
Cele două concerte au fost la fel şi altfel. La Clubul Ţăranului, din punctul meu de vedere, au existat câteva minusuri. Scena este prea mică pentru o trupă cu 6 membri, care cântă cu energie şi care se mişca destul de mult în timpul concertului. Timp de câteva melodii au fost ceva probleme cu sonorizarea, astfel încât vocea lui Bogdan – vocalul - nu se auzea foarte bine, dar pe parcurs s-a remediat situaţia şi lucrurile au intrat în normalitate. Publicul, deşi păstra un ritm mai lent părea destul de încântat de ce li se oferea pe scenă. Un public receptiv care a împlinit dorinţa trupei de a sări sincronizat la refrenul piesei In A Glimpse . Un pic bizar şi de neînţeles pentru cei de pe scena a fost momentul în care au fost chemaţi la bis, iar din public se auzeau preponderent voci de bărbaţi. Cred că acesta poate fi considerat un semn că publicul prezent la concertele lor vine pentru muzica şi show-ul oferit şi apreciază munca lor.
Setlist:
1. Addiction 2. Face The Light 3. Time To Be Good Friends 4. Satellites 5. Different Coloured Shoes 6. Ready For It 7. Cave 8. Fingerprints 9. The Hell I'm In 10. Confused 11. Attracted 12. Promise 13. Solitude 14. True Love Waits (Radiohead cover) 15. Confronting Mara 16. Insanity 17. Backseat Driver 18. - [Piesa cu acordaj diferit] 19. Fractured 20. In A Glimpse.
În Fabrica lucrurile au stat la fel şi diferit în acelaşi timp. Concertul a început cu cinci piese cântate acoustic, moment dedicat tuturor doamnelor şi domnişoarelor aflate în club duminică seara. S-a trecut rapid la un Confused electric pentru a elimina orice stare de confuzie creată anterior. Printre melodii mai vechi şi mai noi au cântat Time To Be Good Friends special pentru cei care au cerut asta prin intermediul Facebook, iar în afară de partea de început şi ultima piesă - Fingerprints - a făcut deliciul publicului. Fanii se pare că deja ştiu mare parte din piesele noi, dar încă aşteaptă cu nerăbdare să le vadă frumos ambalate într-un album palpabil.
Din public s-a văzut o stare de bine pe scenă, placere de a cânta, de a interpreta (Bogdan ar putea foarte bine juca într-un musical), de a transmite. De data asta publicul a fost parcă mai receptiv, mai predispus la dans, la cântat melodiile cele mai cunoscute, un alt tip de public, cu altfel de stări, cu fete şi băieţi care i-au chemat împreună la bis pe cei 6 deţinători de voce şi instrumente.
Scris de Alexandra Andreea Apostol Miercuri, 17 Februarie 2010
“Vă rugăm să vă ocupați locurile în sală”, se auzea la ora 19:30 în Sala Palatului, de Ziua Îndrăgostiților. Din locul meu de la balcon văd aproape 4000 de oameni cum îi fac pe plac vocii de pe bandă. Pe scenă, instrumentele fac notă discordantă cu forfota din sală. Ele așteaptă, tăcute și statice, momentul în care, în mâinile stăpânilor lor, vor prinde viață și, o dată cu ele, întreagă Sala Palatului. În spatele instrumentelor obesrv un lucru inedit: zeci de perechi de îndrăgostiți ce vor avea ocazia să trăiască experiența unuii concert alături de trupă, pe aceeași scenă cu aceasta.
Aproape de ora 20:00 luminile se sting. În aplauzele energice ale publicului, pe scenă își face apariția Direcția 5: Marian Ionescu, Cristi Enache, Marius Keseri și Nicu Damalan. Alături de ei apar și invitații speciali ai acestora: Tony Șeicărescu, unul dintre primii soliști ai trupei, Dani Constantin, un percuționist de excepție și saxofonistul Flavius Todeosiu.
Fără niciun fel de introducere, trupa își începe recitalul, o frumoasă declarație de dragoste, cu una dintre cele mai cunoscute melodii din repertoriu:
„Noaptea ești doar a mea,
Cu tine vreau să pot afla
Ce-i dragostea...”
Încă de la primele acorduri, Direcția 5 reușește să seteze atmosfera perfectă pentru o zi de 14 Februarie. Cuplurile și cei veniți fără pereche, deopotrivă se lasă purtați pe valurile romantismului, artiștii reușind să-i „convertească”, chiar dacă doar pentru următoarele 90 de minute, și pe câțiva dintre contestatarii îndârjiți ai Zilei Îndrăgostiților.
Concertul continuă în același ton, băieții alegând să interpreteze melodiile cele mai îndrăgite de public., „De ce”, „Lumea e a mea”, „Stai! Nu mă ocoli”, „Unde ești”, „Ești îngerul meu”, „Povestea noastra”, reușind să strecoare printre acestea și „Telefon de la ea”, melodie de pe cel mai recent album al acestora. Publicul nu dezamăgește nici de această dată și prinde repede ritmul, spre finalul piesei toată lumea fredonând „telefon de la ea”.
Trupa e într-o formă de zile mari. Cristi Enache nu pierde contactul cu publicul nicio clipă, și îi ține mereu antrenați, cerându-le să cânte o dată cu el. Nici Nicu Damalan nu se lasă mai prejos, și pe câteva secvențe mai energice de chitară, defilează pe scenă și arată câteva din mișcările sale cele mai „periculoase”. Invitații trupei se ridica și ei la prestanța gazdelor. Flavius Todeosiu completează de minune câteva din piesele băieților cu saxofonul său, Dani Constantin reușește să ne vrăjească pe toți cu solourile sale exotice la tobe, iar Tony Șeicărescu aduce ceva din aerul de altădată al trupei.
Melodiile energice altrenează cu cele lente, însă nu deviază niciodată de la temă: Dragostea. Atmosfera cu adevărat specială ceată de trupă este completată de jocul de lumini, adaptat la fiecare cântec în parte. Sala Palatului este invadată, pe rând, de raze roșii, verzi sau albastre, ce creează forme și modele felurite pe zidurile sălii și în public.
Deodată, pentru o clipă se face liniște. Muzica reîncepe și după prima notă cântată publicul explodează. Toată lumea recunoaște piesa: „Am nevoie de tine”. La semnul lui Cristi, toată sala se ridică în picioare. Mă uit în jos și văd ceva cu adevărat emoționant, magic, cum a cerut și Cristi Enache să fie („Creați un moment magic!”): 4000 de suflete se mișcă și cânta la unison una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste:
„Am nevoie de tine
Când ma trezesc.
Am nevoie de tine
Să pot să visez”
Urmează „Daca-i ști” și „Stilul meu” și este rândul îndrăgostiților de pe scenă să fie în centrul atenției. Încurajați de toată trupa, „corul Direcția 5”, cum i-a numit Cristi Enache, face față cu brio provocării.
Atmosfera este extraordinară, iar seara devine una de neuitat, fiind completată cu alte hituri de-ale trupei. „Și ce dacă”, „Vreau să mă îndrăgostesc”, „Primul meu sărut”, „Tot ce vrei”, „Cu nimeni nu te-aș înlocui”, „Anii” și, încă o dată, „Stilul meu”, ridică publicul în picioare din nou și din nou.
Spre dezamăgirea tuturor, concertul se apropie de sfârșit, și în aplauzele publicului sunt prezentați membrii trupei, iar la cererea întregii Săli a Palatului, Direcția 5 mai rămâne pe scenă pentru un bis de 2 melodii. „Obsesia” și „Cu tine să zbor” pun capăt unei seri speciale de Ziua Îndrăgostiților. În timp ce băieții fac ultimele plecăciuni și mulțumiri, arunc o ultimă privire din locul meu de la balcon. Văd 4000 de oameni care au zburat, cu adevărat, pănă la nori, purtați de declarațiile de dragoste făcute de trupa lor de suflet, Direcția 5.
Duminică seară am plecat spre teatrul Masca, cu gândul că vom asista la un mini-recital Viţa de vie, cu public restrâns şi cu o formaţie înfrigurată şi grăbită. Aşa cum se întâmplă de câţiva ani la Masca, arta a coborât în stradă şi i-a întâmpinat pe locuitorii cartierului bucureştean Militari. Concertul era anunţat în amfiteatru, însă ne era destul de greu să ne imaginăm un spectacol în aer liber la 0 grade celsius. Totuşi, când am ajuns piesa Zale de mătase răsuna deja între blocurile înalte, în faţa unui amfiteatru plin de oameni zgribuliţi. Dacă Adrian Despot, Cezar, Sorin şi celălalt Adrian purtau geci groase încheiate până la gât, Pupe se încălzise şi cânta într-o cămaşă cu mânecă scurtă. Ba chiar părea gata-gata să-şi dea jos şi cămaşa, deşi tobele nu ţin de cald.
Au urmat "Vino la mine" şi "Ozosep" şi publicul se dezmorţise. Încă de la început s-a cântat şi s-a dansat alături de formaţie, deşi nu putem spune că atmosfera s-a încălzit. Nu, era la fel de frig, dar băieţii se simţeau foarte bine, aşa că am avut parte de un show foarte bun. Încă de la primele acorduri ale piesei "Totata" au izbucnit aplauzele iar publicul a demonstrat că vechile hituri Viţa de vie nu se uită. A fost un concert "de hituri", cu "Praf de stele", "Sunetul mai tare" şi "Îmi pasă" şi asta s-a văzut pe buzele celor din public, care ştiau majoritatea versurilor. Degajaţi şi cu mare chef de cântat (deşi cu o seară înainte concertaseră în Suburbia), băieţii de la Viţa de vie au anunţat şi lansarea noului material discografic, programată pentru luna martie. Au cântat şi piesa Ţine minte, de pe Fenonemntal-ul apărut în 1999, care va fi inclusă şi pe următorul album. N-a lipsit nici Basul şi cu toba mare, probabil cea mai cunoscută piesă Viţa de vie, aşteptată de cei aproximativ două sute de tineri prezenţi la Masca duminică seară.
Concertul s-a încheiat cu Liber, mult mai liniştit decât ne-am fi aşteptat. Deşi s-a dorit a fi un cadou pentru îndrăgostiţi, show-ul Viţa de vie a fost un cadou pentru întregul cartier, oferit de teatrul Masca. Din cauza programului bine stabilit, Viţa de vie n-a mai oferit şi bis, însă organizatorii au promis că se vor întoarce în amfiteatrul în luna mai, la Zilele Teatrului Masca.
Scris de Alina Iordache Sâmbătă, 13 Februarie 2010
În The Silver Church Club weekend-ul începe mai devreme. Pentru că ei îşi doresc ca în fiecare joi pe scena clubului să avem parte de concertele trupelor preferate.
Săptămâna asta ne-am deplasat în alt decor, în cartierul ploii. Aşadar, concert Rain District. Coincidenţă sau nu, vremea de afară a fost în ton cu numele trupei, ziua fiind una destul de ploioasă. De fapt, Ştefan, chitaristul trupei ne-a mărturisit că el iniţial s-a amuzat de numele ales, însă (ne)şansa a făcut ca la majoritatea concertelor lor să fie o vreme ploioasă.
Nu ştim dacă de data asta ploaia a fost de vină sau concertul francezilor de la Air, pentru numărul nu foarte mare al celor care au fost la concert. Majoritatea celor prezenţi păreau a se cunoaşte între ei şi tocmai asta a făcut ca atmosfera să fie prietenoasă şi concertul unul relaxat.
Deşi s-a început cu o oră întârziere cei din sala nu au părut deranjaţi, s-au simţit bine şi au arătat acelaşi interes atunci când cei 4 băieţi au apărut pe scenă.
Mai mult de o oră Purje (voce), Ştefan (chitară, clape/taste), George (bass) şi Alex (tobe) ne-au delectat cu un setlist improvizat şi creat ad hoc, cu piese care te duceau cu gândul de la Foo Fighters la Muse sau ritmuri energice de drum’n’bass, şi au făcut publicul să treacă de la stări de agitaţie la visare. Mare parte din cei adunaţi în faţa scenei cunoşteau piesele şi în atmosfera amicală îşi permiteau să aibă preferinţe în ceea ce priveşte melodiile cântate, fiind încurajaţi şi de dialogul întreţinut în pauze de către solistul trupei.
Şi, aşa cum şi ei au declarat, Rain District este una din trupele care sună mult mai bine live decât pe album. O trupă pe care trebuie să o vezi în concert ca să-ţi dai seama care-i este potenţialul. Şi noi aşteptăm cu interes următorul concert.
Invitatul serii şi cel care s-a ocupat de after party a fost Dj Dhope, care a încins şi mai tare atmosfera cu mix-uri de drum’n’bass şi pe care, personal, aştept să-l mai vad/aud în Silver Church la ceva petreceri tematice, căci locul e numai bun de dansat pe aşa ritmuri.
Vineri seara, club Mojo, The Brit Room şi o trupă fix pe temă direct din Southend, UK – Baddies. În deschidere The Mono Jacks – România, pe care din păcate i-am ratat. Involuntar, pentru că au cântat mai devreme decât ora anunţată pe afiş, iar pe la 22:15 când am ajuns noi se cam terminase concertul lor.
Ne-am acomodat cu locul, cu oamenii care nu mai conteneau să apară şi în scurt timp am auzit sunete puternice dinspre scena. Ne-am făcut drum până în faţă, de unde nu ne-am mai dezlipit până la final.
Baddies e o trupă tânără, cei patru băieţi cântă împreună de vreo 2 ani, au un album la activ « Do The Job » şi unul în proiect. Au fost comparaţi cu Franz Ferdinand, iar melodiile lor disponibile online sună foarte bine. Cam asta ştiam despre Baddies înainte de concert.
Ce ştiam după ? Că live baieţii ăştia patru sună al naibii de bine. Cu sinceritate şi subiectivitate spun că de foarte mult timp nu am mai ascultat o trupa care să emane atâta energie în timpul unui concert. Energia era în ei şi prin instrumente venea şi către public.
Timp de 12 melodii nu i-au lăsat pe cei din public să se oprească din dansat. În afară de energia debordantă au plusat şi printr-o atitudine deschisă faţă de cei din fata lor. Au comunicat continuu, chiar dacă de multe ori nu se înţelegea chiar tot ce spuneau, au menţinut un contact vizual permanent, au mulţumit şi au zâmbit fetelor din primul rând.
Stilul corporatist, cu cămăşile închise până la ultimul nasture inspira seriozitatea în a-şi face treaba. And they did the job. S-au exprimat puternic şi energic prin ritmuri, mimică şi mişcări sacadate şi bruşte, de multe ori amuzante. Scena destul de mica nu le-a permis să se desfăşoare prea mult, însă nici prea cuminţi în mişcări nu puteau fi luând în considerare ritmurile.
Timp de o oră au abuzat de instrumente şi de voci, iar noi de prezenţa lor. La bis au încheiat tabloul cu “Paint The City”. Iar dacă sunetul ar fi avut culoare atunci clar mixul din amplificatorul chitaristului ar fi inundat cromatic întregul club şi poate o parte din Bucureştiul prea alb.
Setlist :
Tiffany...I’m Sorry
Colin
Open One Eye
At The Party
Who Are You?
To The Lions
Bomb
I’m Not A Machine
Battleships
We Beat Our Chests
Holler For My Holiday
Paint The City
Baddies este genul de trupă care te cucereşte live şi pe care ai vrea s-o asculţi mult mai des. Aşa că aşteptăm cu nerăbdare să revină. Pe o vreme mai caldă, pe o scenă mai mare…sau doar să revină.
28 ianuarie, ora 21:00, The Silver Church Club. O zi şi o oră mult aşteptate de fanii celor doua trupe. Pe la 21:15 am ajuns şi nici n-am apucat să ne dezmeticim bine, să căutăm cunoscuţi, mondeni prin public că Grimus era deja pe scenă. Ceea ce ne-a bucurat, căci nu e foarte plăcut să aştepţi mult un concert.Şi pentru că din primul rând se vede cel mai bine, acolo ne-am aşezat şi noi. Pentru mine a fost primul concert live Grimus şi recunosc că rău am făcut că i-am ratat până acum.
Grimus are un stil special, aparte. E una din trupele alea care deşi cântă un anumit gen ştiu cum să-l facă mai bun, au contribuţie proprie. Aseară au cântat atât melodii de pe albumul Panikon, cât şi melodii noi, au făcut senzaţie pe scenă prin foarte multă energie şi prin modul unic de interpretare al lui Bogdan. Nici vocea a doua, Vali nu este de neglijat. Îl completează foarte bine pe Bogdan la unele melodii, dar se descurcă la fel de bine şi singur, şi ne-a demonstrat asta aseară. Totul a decurs bine, sunetul fără probleme, doar bisul un pic prea scurt – o melodie. Noi ne-am fi dorit şi Time To Be Good Friends, dar probabil absenta lui Byron a făcut să nu fie cântată. Poate la urmatorul concert din Bucureşti.
Setlist:
Ready For It
Insanity
Finger Prints
Cave
Confused
We Don’t Live Here
Backseat Driver
Elephants
Satellites
Face the Light
Addiction
The Hell I’m In
Promise
In A Glimpse
Schimbul de instrumente şi reglejele de sunet nu au durat foarte mult şi pe scenă au apărut mult aşteptaţii The Parlotones. Publicul era deja energizat şi i-au întâmpinat cu multe aplauze, iar cei din trupa păreau că se bucură acolo sus pe scenă.
Deşi credeam că sunt o noutate pentru mine, căci după nume nu-mi păreau cunoscuţi am descoperit destul de multe melodii pe care le ştiam, iar foarte mulţi din public ştiau versurile la aproape toate melodiile.
The Parlotones sunt acea trupă indie standard, cu acelaşi stil de melodii, aceleaşi ritmuri indie, iar unele melodii ar putea fi confundate cu unele ale celor de la The Killers. Băieţii au cântat corect şi, în afara de vocal, fără prea multe manifestări. Dialogul dintre melodii, dansul şi mişcarile amuzante ale solistului au animat atmosfera. Şi deşi mă aşteptam la ceva solo-uri, măcar de tobe către final nu prea am avut parte de aşa ceva.
Din păcate, din punct de vedere al sonorizării au existat câteva probleme. Cea mai mare dintre ele a fost întreruperea alimentării cu curent electric pe scenă, însă a fost destul de repede remediată situaţia. O altă problemă a fost la tobe. Dacă la început tot apărea un sunetist pe scenă să regleze microfoanele, către final a persistat un zornăit.
În pofida tuturor acestor mici probleme publicul s-a simţit bine, a fost încântat de cei pentru care se afla acolo şi nu a ţinut cont de ele, ci a dansat şi a transmis bună dispoziţie şi către scenă.
Sâmbătă, 19 decembrie, la început de viscol ne-am îndreptat către Fabrica la concertul extraordinar de Crăciun al ansamblului artistic vocal-instrumental Urma. Afară frig rău, înăuntru cu câteva grade mai mult. Până la ora 22:00 s-a mai strâns lume şi încă ceva grade în termometru. Pe scenă a apărut Sorin Erhan, bassitul Urma şi a anunţat the opening act, trupa Shoty.
Pe scenă au urcat 3 fete – voce, tobe şi bass – şi un băiat la chitară. N-aş vrea să fiu rea, dar această apariţie nu m-a mişcat deloc. Nu ştiu dacă au mai cântat până acum, însă de data asta păreau speriate, mult prea concentrate să nu greşească ceva, iar stilul abordat şi versurile nu sunt deloc catchy, se vor funny şi cu substrat, dar în jurul meu n-au stârnit decât zâmbete mirate.
Imediat ce fetele au terminat de cântat cele 3-4 melodii au apărut cei pentru care se umpluse jumătate de club, în ciuda viscolul de afară. Setlist-ul a fost format cam din aceleaşi melodii ca şi la concertele anterioare, ştiute de public chiar dacă sunt mai noi sau mai vechi.
Un moment deosebit a fost apariţia lui Dominic, toboşarul, care vizibil şi declarat emoţionat ne-a cântat un colind în maghiară şi a provocat publicul să cânte unul în româneşte. După un semi-eşec cu O ce veste minunată ne-am luat inima-n dinţi şi am început timid un Domn, domn să-nălţăm. Curând ni s-au alăturat din ce în ce mai mulţi şi am pornit un colind, pe două voci, de toată frumuseţea. Covrigi n-am primit, dar am primit aplauzele trupei.
Tot Dominic ne-a oferit un nou solo de tobe, un moment special, aşa cum ne-a obişnuit la fiecare concert. De data asta şi-a început solo-ul alături de Sorin, pentru că Ati, percuţionistul, a lipsit din motive personale. Un solo extraordinar ne-a oferit şi Jimmy, dar de chitară, combinat cu efecte vocale în acelaşi stil. Foarte bine s-a auzit şi Catrinel. Posibil ceva la sunet s-a schimbat, a fost microfonul ei dat mai tare, că nu i se mai confunda vocea cu cea a lui Mani, ci pe alocuri îl acoperea, ceea ce – personal - mi-a plăcut. Mani a avut mici lapsusuri de versuri la vreo 2 melodii, însă per total a fost un concert frumos, cum ne-au obişnuit.
Setlist:
Intro Comfort Selfish Mother-Fucker This Time All Wrong So Long Speed Perfect Spot A Door To My World Terminus Lonely Pub Cowboy Cine iubeşte şi lasă
Pentru că nu voiam să pierdem vreun pic din concertul The MOOod ne-am trimis spioni care să ne anunţe. Aşadar, ştiam că la 23:30 vor urca pe scenă. Am decolat din Silver Church şi la 23:30 eram la intrarea în Control. Spre norocul nostru am prins şi ultima melodie The Amsterdams, o piesă mai nouă, în stilul celor prezentate şi la concertul anterior. Nu ştiu dacă era bis melodia sau au fost ceva probleme tehnice, pentru că finalul a fost unul brusc. Spionii ne-au informat că a fost un concert pe placul lor, că pentru una din melodii la voce a fost Gopo, vocalul The MOOod, însă atunci când am ajuns noi publicul era destul de calm, probabil îşi terminase energia la piesele dinainte. Din nou, mi s-a părut că volumul sunetului era mult prea ridicat.
Cei de la The MOOod s-au lăsat un pic aşteptaţi, dar au intrat pe scenă, în forţă, cu o piesă nouă, Stay Right. Publicul a intrat în spiritul energic al trupei încă de la început şi a continuat în acest mod până la ultima piesă.
I-a venit rândul şi lui Andrei (The Amsterdams) să cânte o piesă a The MOOod şi alegerea a fost Silence Please. A sunat ciudat, dar bine. Pentru mai multe piese Gopo a apelat şi la public să cânte refrenele şi cum acesta le ştia foarte bine n-au fost deloc probleme. Publicul şi-a arătat măiestria în ale cântatului şi spre final când i-a cântat “La mulţi ani!” lui Bogdan - toboşarul - şi tot pentru Bogdan s-a recântat Back In The Shop. Şi noi îi urăm “La mulţi ani!”, dar şi trupei cât mai mulţi productivi, cu cât mai multe concerte.
Vineri mi-am dat seama că The MOOod este o trupă de scenă mare, care arată foarte bine pe o scena înaltă, în faţa unui spaţiu mare şi un public numeros.
Setlist The MOOod:
Stay Right The Sin Invisible Lies Mighty Man Two Times Silence Get Away Silence Please Hey Back In The Shop Barracks - bis -
Stay Right
Back In The Shop
Tot vineri am aflat că alături de cele două trupe de pe afiş va concerta şi mai nou formata trupa – Joy Division. Dar pentru că a fost o seară pe fugă n-am mai apucat să-i ascultăm, dar poate că unii dintre voi aţi rămas şi ne puteţi împărtaşi părerile voatre referitor la această trupă.
Se spune că atunci când alergi după 2 iepuri nu prinzi niciunul. Cumulat, eu am reuşit să prind unul şi un pic. Asta se întampla vineri seara, când mai multe trupe îşi anunţaseră concertele în acelaşi timp: E.M.I.L. – lansarea albumul Ştiu, ţi se pare absurd! şi The Amsterdams&The Moood, concert de Crăciun.
În ordinea cronologică a orelor de începere am ajuns pe la 21:30 în The Silver Church cu speranţa că nu se va întârzia prea mult şi că vom prinde şi E.M.I.L. şi The Moood. Dar cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu alea din târg Backstage Hero au urcat pe scena cam pe la 22:20. The Silver Church era împărţit în două după criteriul vârstei, astfel că în jumătatea de lângă scenă erau cei sub 18 ani, fani ai celor de la BH şi mai proaspeţi cunoscători ai celor de la E.M.I.L. În spate, fanii E.M.I.L. aşteptau cuminţi să-i vadă pe scenă pe cei care au lipsit atât de mult din peisajul muzicii româneşti.
Backstage Hero e o trupă tânără, cu media de vârstă cam de 17 ani, care mi-au sunat a Pistol cu capse la începuturi şi bineînţeles cu E.M.I.L. pe alocuri. Pentru mine nu au reprezentat ceva spectaculos, dar pentru puştii de vârsta lor e un început bun către pop-punk/ska, dacă-i ascultă.
Sunt 4 puşti care dau bine pe scena – frezele nu-s tocmai pe gustul meu, but maybe I’m too old – cu un chitarist şi un toboşar ok din punct de vedere muzical, un bassist cu priză la fetele din primul rând şi un solist cu vocea în schimbare, care mai are de lucrat pe planul ăsta şi care nu trebuie să mai plescăie gumă în timpul concertului.
Setlist:
she is un vechi inceput smile zile de vara punkistul o lume sub tine miss you(cover blink 182)
- Bis -
a trip to her lower floor
Şi cum speranţa moare ultima aşteptam să-i vedem pe E.M.I.L. pe scenă. Şi i-am văzut cam vreo 10 minute câte unul acordându-şi instrumentele, în timp ce pe ecranele din club rula videoclipul la piesa Barfly. În scurt timp s-a proiectat un filmuleţ despre experienţa unui concert E.M.I.L. la Berlin. A început amuzant şi trist în acelaşi timp, cu o paralelă între un concert Green Day la Berlin şi unul E.M.I.L. în acelaşi oraş. Diferenţa era mai mult decât vizibilă. A continuat cu experienţele din aeroport, avion etc, fiind însă şi o modalitate de promovare a unei mărci de bere. Din pacate pe la aterizare noi a trebuit să decolăm şi n-am reuşit să prindem nici măcar o melodie.
Încet-încet începea să se aglomereze partea din faţă a scenei şi cu cei care îşi savuraseră berea liniştişi până atunci.
De pe surse au venit informaţii cum că a fost un concert extraordinar, început cu un mic recital de violoncel, s-a făcut pogo, publicul ştia mare parte din versuri, trupa a fost mereu în dialog cu publicul şi la un moment dat Stoi chiar a coborât printre fani. Alături de E.M.I.L. pe scenă au urcat şi cei fără de care unele din piesele lor n-ar fi fost atât de apreciate: Butch, Aliosha şi Hefe.
Pe viitor E.M.I.L. promit concerte şi mai faine decât cel de pe 18 decembrie şi sper să se ţină de promisiune, ca de altfel sper şi programul să-mi permită să stau până la final.
Miercuri seară, 9 decembrie, în Silver Church a avut loc Gala Inspired. Au fost premiaţi cei mai buni participanţi şi în afara cadourilor specifice organizatorii s-au gândit şi la un cadou muzical pentru cei înscrişi în concurs, dar şi pentru susţinătorii acestora. Aşadar, am avut parte de un nou concert marca Urma.
Este posibil să fiu subiectivă referitor la această trupă, dat fiind faptul că în acest moment este trupa din România care-mi place cel mai mult. Dar să recunoaştem că obiectivi 100% nu avem cum să fim niciodată.
Am ajuns în timpul decernării premiilor, am încercat să ne facem loc în clubul arhiplin, am găsit un colţişor mai gol undeva în spatele barului şi am aşteptat cuminţi să înceapă concertul. Norocul a făcut să reuşim să ne strecurăm până în faţa scenei, in the front row. Deşi acel loc nu mă atrage în mod deosebit am descoperit că este totuşi destul de bun pentru a observa foarte multe pe scenă.
La ora 22:00 Urma a urcat pe scenă şi a început în forţă cu Selfish motherfucker continuând cu câteva melodii de pe albumele mai vechi, cum ar fi Comfort, This Time, How Long Does It Takes sau Lonely Pub, dar şi cu piese noi ca So Long, Speed ori Not Your Enemy. Bineînţeles că din setlist nu a lipsit Terminus, cea mai promovată piesă de pe viitorul album Lost End Found.
Deşi lista cu concertele pentru vineri, 4 decembrie era maaare eu am decis să merg în Control pentru lansarea primului album Dutevino, Prototype 0.1. Motivele au fost destule: ne cunoaştem şi ştiu cât muncesc să iasă ceva de calitate, ascultasem albumul şi tare mi-a plăcut ce am auzit, dar cel mai mult m-a atras ideea de a-i revedea şi asculta live după 2 ani de pauză.
Am ajuns cu vreo 10 minute înaintea începerii concertului, iar sala era deja plina şi în urma noastră mai veneau oameni. Nu am mai prins nici unul din CD-urile date cadou pentru primii 200. Eu aş fi vrut să stau mai în spate căci îmi place să văd cum simte publicul un concert, dar am fost nevoită să stau în faţă, ceea ce nu a fost rău în cele din urmă.
În curând a început concertul, însă doar pentru cei de pe scenă. Din cauza unor probleme tehnice nu se auzeau decât instrumentele. Ne-au ţinut cam jumătate de melodie pe instrumental pentru că în căştile lor Anca se auzea. Repejor s-au reparat toate problemele, au pornit proiecţiile, instrumentele şi versurile.
Au fost cântate toate melodiile de pe primul lor material discografic, dar şi 4 piese care nu sunt incluse pe acesta. În ordinea prestării lor: Intro, Steluţă, Honey Bees, Aqua, Ceva Ragga, Airport, Artficial Waves, Equilibrium, Touch!, Tic Tic, New Intro, Gruv, Croko – bis : Lovely Train.
Pe ecranul din spatele trupei şi pereţii sălii au fost proiectate filmuleţe special realizate pentru fiecare melodie în parte, în concordanţă cu tema acesteia.
Chiar şi din faţă publicul s-a văzut încântat de ce aude şi vede pe scenă aplaudând la finalul fiecărei melodii, iar mare parte din cei aflaţi în primele rânduri ştiau şi versurile pieselor. Şi eu mi-am exersat ţipetele pe Ceva Ragga sau Croko. Slabe şanse să o egalăm pe Anca, dar efortul e de apreciat.
Prin stilul abordat – melanj de jazz, rock, groove, pop - pentru mine acest concert a fost o gură de aer proaspăt printre multitudinea de concerte indie/britpop din ultimul timp.
Pentru că am ratat lansarea noului album Proconsul - "Sens unic" acum două săptămâni la Sala Palatului, am hotărât că trebuie neapărat să ajungem la concertul din club Tribute al băieţilor. Fiind unul dintre cele mai noi cluburi în care se cântă muzică live, Tribute a găzduit până acum o mulţime de concerte ale unor trupe româneşti foarte apreciate (Direcţia 5, Compact, Taxi, Mandinga, Horia Brenciu Band etc.). Am mers acolo destul de curioşi pentru că, deşi văzusem clubul gol, voiam să ştim care este atmosfera şi, bineînţeles, sonorizarea.
Club Tribute ne-a întâmpinat joi seară cu un public select, o atmosferă cu adevărat specială şi cu un sunet impecabil. Ca să vă faceţi o idee despre lumea din Tribute, vă spunem că printre cei prezenţi se numărau Horia Brenciu, Virgil Ianţu şi Nadine. Totuşi, Tribute nu este un club de fiţe, ci un club în care se cântă şi se ascultă muzică bună şi după seara de joi a intrat în topul preferinţelor noastre.
Aproape de orele 23:00 băieţii de la Proconsul şi-au făcut apariţia pe scenă şi au debutat cu o piesă de pe noul album "Numai una". Au continuat cu alte câteva piese de pe "Sens unic" iar apoi a venit momentul unei piese de pe "Mi-ai luat inima", Zbor. Bodo a făcut şi un mic duet cu Horia Brenciu, aflat în public (puteţi vedea câteva secvenţe în filmuleţul de mai jos). Au continuat cu Te visez, Cerul, Sunt al tău şi au încheiat cu o serie de surprize. Mai întâi Proconsul a interpretat piesa lui Robbie Williams, Feel, clasica Long Train şi Let Me Entertain You.
Ultima piesă a fost "Altceva" însă publicul parcă abia se încălzise. Pentru bis Bodo & co au revenit cu Prima Zăpadă şi Say tonight încheind unul dintre cele mai complete concerte de club la care am asistat în ultima vreme. Petrecerea a continuat până spre dimineaţă cu trupa Asha, la fel cum se întâmplă aproape de fiecare dată. În Tribute continuă seria concertelor şi în această săptămână cu Viţa de vie, RedBlonde şi Horia Brenciu însă mai multe detalii puteţi citi aici.
Setlist: Numai una Nu plange Din tot ce-a ramas Inger Zbor Poti schimba Te visez Vagabond Cerul Nimic Sunt al tau Feel Long Train Let me Altceva Bis: Prima Zapada Say tonight
Scris de Alexandru Ciucă Miercuri, 02 Decembrie 2009
Peste 3500 de oameni au fost prezenţi marţi seară la Sala Palatului din Bucureşti, unde una dintre cele mai cunoscute trupe româneşti a urcat pe scenă. Phoenix a fost aşteptată încă de la orele 19:30 de o Sală a Palatului aproape plină. Pentru că spectatorii au început să vină încă de la orele 18:00, concertul nu a avut o întârziere prea mare, doar vreo 10 minute, timp în care s-au ocupat aproape toate locurile din sală. Aşa cum era anunţat, spectacolul a conţinut două părţi, dintre care una mai clasică, cu elemente tradiţionale româneşti, iar cealaltă cu câteva dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei Phoenix.
Prima parte a surprins prin colaborările cu Bogdan Munteniţă, corul Acapella, şi Adrian Petrescu. Pe fundal rulau imagini cu anumite momente tradiţionale româneşti şi peisaje în timp ce Phoenix interpreta adaptări din piese ale lui Enescu sau Ciprian Porumbescu şi colinde. O primă parte interesantă în care au fost inserate şi melodii de pe albumul "Cei ce ne-au dat nume".
A urmat pauza iar după doar 15 minute Phoenix s-a întors pentru cel mai aşteptat moment al serii. Probabil că majoritatea celor prezenţi veniseră să asculte hiturile care i-au făcut cunoscuţi pe Nicu Covaci şi Ovidiu Lipan Ţăndărică în urmă cu zeci de ani.
Au început cu singura piesă de dragoste a trupei, "Ştiu că mă iubeşti şi tu", interpretată alături de Mony Bordeianu, unul dintre invitaţii speciali ai serii. Solistul a reuşit să-i ridice în picioare pe cei prezenţi în sală, fiind o apariţie foarte energică. A urmat Hei, tramvai!, al cărui fragment îl puteţi urmări mai jos. Sonorizare impecabilă şi un instrumental care semăna cu o inregistrare de studio.
A doua parte a continuat cu piesa Canarul, interpretată tot de Mony Bordeianu, precum şi Gipsys on the run, singura piesă în limba engleză aleasă de Phoenix. După aceasta a urmat Fată Verde interpretată de Bogdan Bradu, cel mai nou solist de la Phoenix. Din păcate, deşi are o voce impresionantă, Bogdan Bradu nu este nici Mircea Baniciu, nici Moni Bordeianu, nici Tavi Colen. Vocea lui parcă nu se potriveşte deloc cu ceea ce cântă Phoenix. Au urmat "Te întreb pe tine soare", "Zori de zi", "Apocalipsa" sau "Baba Novak", însă niciuna dintre piese nu suna la fel ca pe CDurile sau vinilurile pe care le avem cu toţii acasă.
În schimb, instrumentalul a reuşit să impresioneze şi de această dată, cu un Ovidiu Lipan Ţăndărică în mare formă, cu Cristi Gram care şi-a luat revanşa pentru problemele de sonorizare de la lansarea albumului său solo şi cu aportul foarte important al lui Nicu Covaci la chitară.
Phoenix a interpretat şi una dintre piesele noi, pe care publicul nu le cunoaşte, şi care sună foarte bine cu Bogdan Munteniţu la voce - "Băi tătare". Înainte de asta a fost interpretată "În umbra marelui urs" piesă care dă şi numele unui album Phoenix. Nicu Covaci a condus cu vocea însă interpretarea a fost destul de departe de ceea ce ştim de pe CD. Chiar dacă vocea nu-i mai sună ca în tinereţe, liderul Phoenix rămâne un instrumentist desăvârşit, demonstrându-şi încă o dată calităţile în cadrul concertului de marţi seară.
Bisul i-a găsit pe toţi cei prezenţi în picioare aplaudându-i pe artişti pentru cele două ore de muzică bună. Deşi Andri Popa nu sună la fel fără Mircea Baniciu, cei din sală au cântat zâmbitori alături de formaţie. A urmat Cristi Gram cu un solo de chitară interpretând imnul naţional. Seara s-a încheiat cu Invocaţie, de pe "Cantafabule".
Phoenix rămâne una dintre legendele muzicii româneşti chiar dacă lucrurile s-au schimbat. Trebuie să recunosc, după concertul de marţi seară am devenit foarte invidios pe cei care au avut ocazia să-i asculte live pe cei de la Phoenix în anii '60 - '70. Ne mulţumim însă cu CDurile şi aşteptăm un nou concert Phoenix.
Setlist:
Ştiu că mă iubeşti şi tu Hei Tramvai Canarul Gipsys on the run Te întreb pe tine soare Zori de zi În umbra marelui urs Băi tătare Apocalipsa Baba Novak Andri Popa Solo Cristi Gram - Deşteaptă-te române Invocaţie
Am plecat duminică seară spre Club Control cu o mică reticenţă. Asta pentru că nu ştiam nimic despre trupa ce avea să-şi lanseze EP-ul în seara aia. Şi bineînţeles aveam în cap întrebarea: Oare o să-mi placă? Ştiam că va cânta şi The Amsterdams aşa că măcar jumătate de seară eram sigură că-mi va plăcea. S-a dovedit a fi alta decât cea la care mă aşteptam.
Dar să o luăm cu începutul. Am ajuns la ora anunţată pe afiş, am aruncat un ochi în camera unde urma să aibă loc concertul şi pentru că nu erau foarte multe persoane adunate ne-am decis să aşteptăm comod pe fotolii, în hol. Aşa am aflat că unii din vecinii de masă erau câştigătorii invitaţiilor de la no3, iar altele erau venite pentru băieţii cute de la The Amsterdams.
După o oră de aşteptare, vânzoleală, văzut cine mai e prezent (Horia – The MOOod, Paul – Go To Berlin/Kumm) a început să se audă primele acorduri ale celor de la The Amsterdams. Inţial am crezut că încă îşi mai regleaza sunetul, dar de fapt îşi începuseră concertul. În sală mi s-a părut că se auzea mult prea tare pentru dimensiunea camerei şi stilul cântat. Trecând peste aspectele tehnice mi-a atras atenţia şi noul stil abordat de prima trupă de indie românească. Dacă primele 3 melodii (am reţinut Freeze the Crowd şi Academy of Broken Hearts) au fost oarecum la mijloc între cele două stiluri, următoarele au fost total diferite de cele cu care eram eu obişnuită. Nu prea ştiu unde să le încadrez, dar tind spre un electro psihedelic cu părţi samplate, o voce a 2-a cam falsă şi un vocal adept al homeless fashion, cu mişcări de divă. Aşteptam să se termine mai repede şi spre mulţumirea mea au încheiat cu Chased by the Housewives.
În ora de aşteptare înainte de concert văzusem CD-ul cu Rava, ceea ce mă băgase şi mai mult în ceaţă. În pozele de pe coperţi băieţii apar la costum în camere cu mobilier de epocă. Între timp auzisem o discuţie despre o piesă cu vioară şi curiozitatea creştea.
Pe la 23:20 a început şi concertul Rava. Băieţii de pe scenă nu erau la costum, ba din contră erau cât se poate de normal îmbrăcaţi. Fără introducere au început cu Simple Game, melodia cu vioara. Şi dacă planurile mele erau să plec după două piese dacă nu-mi place, atenţia mi-a fost reţinută încă de la început. Melodia care dă numele albumului, Super Magic Love a fost aproape de mijlocul playlist-ului. Moment în care a început să apară lumea de pe unde rămăsese ascunsă. Cei mai mulţi s-au înghesuit şi au dansat pe coverul celor de la Liquido – Narcotic. De asemenea, băieţii au cântat şi o piesa din repertoriul Patrice – Soulstorm. Rava nu cântă doar în engleză, astfel că am avut parte de două melodii în limba română destul de interesante: Inima mea - un pic mai rock şi, la bis, Până la nori mai e un pas - o piesă ska.
(Playlist: Simple Game, Ignorant Toy, Down This Road, Long Nights, Super Magic Love, Liar, Feel You, Narcotic, In Vain, Inima mea, Soulstorm, - bis: Până la nori mai e un pas.)
Rava mi s-a părut o trupă cu potenţial, o voce foarte bună, un bass-ist energic, dar care încă nu şi-a găsit un stil propriu şi care încă experimentează din punctul ăsta de vedere.
Deşi mă aşteptam ca mare parte din public să fie fani The Amsterdams am observat că de fapt mai numeros a fost în timpul concertului Rava, ca de altfel şi mai activ.
Cel mai probabil seara s-a încheiat cu o petrecere faină în cinstea tuturor Andreilor şi Andreelor prezente. La mulţi ani! şi de la mine cu puţin delay.
Încă de la primele acorduri, Direcția 5 reușește să seteze atmosfera perfectă pentru o zi de 14 Februarie. Cuplurile și cei veniți fără pereche, deopotrivă se lasă purtați pe valurile romantismului, artiștii reușind să-i „convertească”, chiar dacă doar pentru următoarele 90 de minute, și pe câțiva dintre contestatarii îndârjiți ai Zilei Îndrăgostiților.
