Joi, 25 octombrie 2007, in clubul Studio Martin din Bucuresti a avut loc aniversarea a 10 ani a formatiei Omul cu Sobolani, marcata de catre trupa prin lansarea unui DVD aniversar si un concert. Alegerea locului de desfăşurare a parut putin bizar, avand in vedere ca Studio Martin este recunoscut pentru evenimentele house pe care le organizeaza si nicidecum pentru concerte rock, dar… era deopotriva interesant, fiind o experienta noua.

Concertul a fost un succes - publicul a fost cu mic cu mare sa-i sarbatoreasca pe cei 4 OCS. In deschidere a cantat trupa The Mood care a incalzit si amuzat publicul prin sound-ul modern si prezenta scenica a solistului trupei, Marius (aka Gopo), un tip foarte energic, entuziast si agitat. Baietii sunt de urmarit; aduc un suflu nou in rock-ul alternativ romanesc. De mentionat este si faptul ca nu am auzit nici o piesa in limba romana, au cantat doar in engleza (recunosc, nu am prins recitalul lor de la inceput). Cei trei au animat atmosfera, au cantat si un mic bis si nu au uitat sa multumeasca trupei OCS pentru invitatia facuta de a canta alaturi de ei, inainte de a le ceda locul pe scena.

Ce frumos este sentimentul pe care il ai atunci cand ti se implineste un vis…de trei ani si jumatate, de cand am descoperit fenomenul Muse si le-am ascultat melodiile intr-o maniera obsesiva, am visat la sansa de a-i vedea live. Un concert de-al lor era in fruntea listei mele de concerte si evenimente la care trebuie sa asist macar o data in viata pentru a ma simti implinita. Si… pe 6 octombrie, pe Stadionul de Rugby “Arcul de Triumf”, mi s-a implinit acest vis… nici nu mai e nevoie sa mentionez ca mi-am cumparat biletele pentru sectorul A (adica in fata scenei) in dimineata zilei in care au fost puse in vanzare (doamne fereste sa raman fara, intotdeauna e bine sa fii precaut!).

Ca oricine, m-am gandit ca ar fi bine sa ajung acolo cu ceva timp inainte de ora 6, ora oficiala la care incepea sa se faca accesul pe stadion. Spre marea mea surpriza, la ora 5: 20, cand am coborat din tramvaiul 41 la Casin (exact fata in fata cu intrarea in stadion), coada deja era pana la Arcul de Triumf. Am fost un pic socata, desi stiam ca s-au vandut aproape toate biletele (mai ramasesera cateva in sectorul B). Am stat la coada, si am stat, si am stat… nerabdarea deja atinsese cote maxime. Intr-un final apoteotic (a parut o vesnicie), la 7 fara un sfert au dat drumul la porti. De fapt poarta, pentru ca pana la urma accesul s-a facut doar printr-un singur loc, desi initial altul era planul. In fine… am intrat in stadion, ne-am cautat locuri de unde sa se vada bine (mai ales fiindca de la inaltimea mea minunata de 1.60 se vede ceva mai greu) si am asteptat inceputul magiei.